istorie-religie

Nu inteleg stiinta și prefer religia

In general, istoria ne invata ca adevarurile se schimba de la o epoca la alta. Afirmatia asta e un paradox, pentru ca presupune ca exista cel putin un adevar care nu se schimba in timp, anume natura schimbatoare a lumii in care traim.

O sa scriu un text despre existenta lui Dumnezeu, chestiune pe care eu, intamplator, o cred adevarata. Nu am, totusi, pretentia sa conving pe nimeni ca exista Dumnezeu si ma bucur sincer ca exista oameni care au dubii asupra acestei situatii – daca ar fi fost un adevar exagerat de limpede, n-ar mai fi avut niciun haz. Scriu acest text pentru ca ma deranjeaza agresivitatea (mai ales in mediul online) puerila cu care se face, de obicei, urmatoarea afirmatie: Dumnezeu nu exista decat in mintea celor care nu inteleg stiinta.

Afirmatia e de multe ori explicita. Uneori, e subinteleasa intr-un anume ton de superioritate ironica din partea celui care o face. Chiar si promotorii auto-proclamati ai bunului-gust si ai libertarii de gandire se simt datori cu o pozitionare rigida si axiomatica atunci cand vine vorba de religie (exemplu: matinalul de la Radio Guerrilla, pe care il ascult destul de des). Ironia devine, pe alocuri, jignire de-a dreptul (sunt pagini de facebook si tricouri imprimate cu „Too stupid to understand science? Try religion!”).

Mai degraba in fata acestui gen de atitudine imi acord un drept la replica.

1. Sociologic, pot intelege complexul de superioritate. Intr-adevar, persoanele cu exces de religiozitate provin preponderent din mediile sarace si inculte, ceea ce poate duce la ideea ca religia este apanajul inculturii. Asta nu inseamna insa, automat, ca o persoana nereligioasa este automat culta sau documentata. Ba chiar as indrazni sa spun ca 99% dintre atei n-ar sti sa explice un truism al tehnologiei ultimului secol, de exemplu, care sunt cei patru timpi ai arderii intr-un motor de Dacie. Sau ce amperaj are curentul emis de click-ul stanga al mouse-ului cu care cauta acum pe google care sunt cei patru timpi ai arderii intr-un motor de Dacie.

2. Psihologic, lucrurile se complica un pic. Credinta in existenta unui Dumnezeu sau in neexistenta Lui e, in general, o premisa a evolutiei noastre psihice, pentru ca se inradacineaza in noi la varste fragede. Eu sunt convins de mic ca exista un Dumnezeu, asa cum Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pamanteni, credea aprioric in inexistenta sa. Eu imi consum viata adunand argumente care sa-mi sustina prejudecata, ateul face acelasi lucru. Diferenta e ca eu caut o existenta, ateul cauta o lipsa. Am motive sa ma consider norocos.

3. Logic. Una din stiintele cele mai respectate este logica. Potrivit ei, o afirmatie trebuie dovedita. Eu, de exemplu, nu pot dovedi ca exista Dumnezeu si imi asum aceasta imposibilitate, suplinind-o prin credinta, prin intuitie.

Un fan al stiintei, in schimb, nu primeste dreptul la intuitie, tocmai pentru ca alege sa joace dupa regulile precise ale mate-fizicii. Si-atunci, trebuie sa dovedeasca inexistenta lui Dumnezeu. Ceea ce este imposibil, este ca si cum ai incerca sa gasesti cel mai mare numar natural. Pentru ca intr-un univers infinit exista o infinitate de combinatii posibile, ceea ce inseamna ca nicio situatie nu este imposibila. Nici existenta unui

Mos Gerila imbracat in pantaloni scurti si fumand pipa nu este imposibila, cu atat mai putin existenta unui Dumnezeu vag descriptibil.

4. Mate-fizic sau metafizic. Desi poate parea ca a explicat intreaga functionare a universului, fizica, mai degraba, orbecaieste printre teorii si variante si, din cand in cand, mai descopera cate o chestie care nu doar ca nu lamureste mistere, ci le face si mai interesante.

Eu, cand imi prind urechile pe wikipedia citind despre fizica cuantica, stau ore in sir si ma mir de cat de departe e stiinta de a fi inteles ce se intampla pe lumea asta. Sunt chestiuni care par elementare, de exemplu natura fortei gravitationale, despre care fizicienii inca nu si-au dat seama cum functioneaza. Nu se stie, inca, daca lumina are sau nu masa proprie – tot mai multi cercetatori sustin ca are masa, ceea ce ar insemna, automat, ca orice unda are masa – de exemplu, propriile noastre ganduri. Cum ar fi sa ne cantarim, intr-o buna zi, constiinta in grame?

Nu voi insista, pentru ca n-am multe in comun cu teoriile relativitatii. Un singur lucru va mai povestesc, un lucru pe care l-am citit cand eram mic, intr-o carte pe-al carei autor l-am uitat, dar se numea De la quarkuri la cuasari, un lucru pe care il puteti verifica repede si pe wikipedia, cautand „M-theory” sau „string theory”. E legat de dimensiunile fizice. Marea noastra majoritate traim intr-o lume tridimensionala. Cei mai vizionari dintre noi pot percepe existenta intr-o lume cu patru dimensiuni, spatiu plus timp.

Ei bine, fizica cuantica are nevoie nu de patru, ci de 11 dimensiuni pentru a-si confirma teoriile, pentru a-si stabiliza rationamentele. Daca nu stiati asta deja, probabil ca va vine greu sa credeti ca traim in numai patru din cele unsprezece dimensiuni (pentru mine a fost socant), ca Universul nostru de spatiu si timp, asa infinit cum ne pare, e doar o proiectie a unui Univers mai mare, o particica a lui.

Asa zic fizicienii, nu popii.

Iar daca stiinta cea mai complexa dintre toate lucreaza cu sapte dimensiuni despre care nimeni nu stie nimic, eu sunt ignorant pentru ca presupun ca intr-una dintre ele ar putea locui, intr-o forma sau alta, Dumnezeu?

PS. Exista o teorie a unui american (intamplator, de origine romana), Adrian Bejan pe numele lui, care sustine ca toate sistemele naturii, fie ele insufletite sau neinsufletite, biologice sau non-biologice, se dezvolta dupa unul si acelasi design.

Nu va inchipuiti ca e vorba de vreun otevist, ci de un doctor in stiinte la Universitatea din Massachusets. La baza acestei teorii, Bejan a asezat o „lege constructala”, care ar trebui sa stea la baza tuturor legilor fizicii si care spune cam asa: pentru ca un sistem macroscopic de marime finita sa supravietuiasca in timp, configuratia sa trebuie sa evolueze astfel incat sa ofere cel mai bun acces pentru curentii care curg prin el.

Suna complicat, dar ceea ce vrea sa arate omul de stiinta e destul de simplu de inteles, pe un exemplu precum similitudinile dintre:

  • felul in care se organizeaza apele pe Terra (dinspre izvor spre parauri, rauri, fluvii, mari si oceane)
  • felul in care e strucurata circulatia sangelui in corpul uman (dinspre capilare si venule spre vene si artere) –
  • felul in care se organizeaza circulatia vehiculelor intr-un oras (dinspre alei si stradute spre strazi largi si apoi bulevarde)
  • felul in care e organizata demografic societatea umana (sate, orase, metropole).

Noutatea nu sta in observarea acestor similitudini, ci in faptul ca, potrivit noii teorii, asemanarile nu sunt intamplatoare, ci obligatorii. Altfel spus, toate aceste sisteme nu ar fi putut exista altfel decat exista deja – pentru ca ar fi incalcat legea designului unic, arborescent, pe care insusi universul il impune.

Nu stiu daca Bejan e religios sau nu, n-am vazut nicaieri vreo referinta in acest sens. Insa, intr-un interviu acordat National Geographic, Bejan a spus ceva care m-a uns pe inima:

„In 1972, cand m-am plans profesorului J. L. Smith, indrumatorul meu de doctorat de la Massachusetts Institute of Technology, ca ma simt atat de ignorant in comparatie cu colegii mei mai varstnici si mai avansati, mi-a spus: «Ignoranta poate fi un avantaj extraordinar, cu conditia sa fii inventiv.» […]

Lucrurile au o anume forma deoarece cresc in acel anume mod. Sa luam de pilda plamanul uman. Ce poate fi mai evident? Traheea, bronhiile, bronhiolele, alveolele deseneaza un trunchi de arbore. Proiectul plamanului este continut in ADN-ul nostru. Dar tot un trunchi de arbore deseneaza si o curgere pe harta desertului, intr-un sezon ploios. Al cui ADN face ca structura unui bazin hidrografic sa semene cu un plaman?”

Leave a Comment